Servicii

Chirurgie Plastică

Servicii Chirurgie Plastică

Chirurgia mâinii

Boala sau maladia Dupuytren 5.000 lei
Trigger finger sau “deget in resort” 3.000 RON /deget
Tendinite sau tenosinovite 4.500 RON
Infectii ale mainii 1.200- 2.500 RON
Traumatisme ale mainii in regim de urgenta 500 - 1.000 RON

(plagi superficiale, plagi cu defect in varful degetului, plagi cu sectiune de tendon)
Excizie corpi straini subcutanati 600 RON
Drenaj serom/hematom/abces 700 RON
Chirurgia unghiei incarnate 700 RON
Excizie/revizie cicatrici 700 - 1.000 RON

Chirurgia capului și gâtului (plastică/estetică)

Reconstructie lob auricular despicat 800 ron /ureche
Reconstructie defect ureche 800 RON /ureche
Reconstructie defect buze 1.000 RON /buză

Chirurgia tumorilor cutanate si subcutanate

Excizia tumorilor benigne ale pielii 500 RON /leziune

nevi/alunite, papiloame, xantelasme
Excizie papiloame 100 RON /leziune

nevi/alunite, papiloame, xantelasme
Excizie papiloame multiple >10 700 RON

nevi/alunite, papiloame, xantelasme
Excizia tumorilor maligne ale pielii 1.000 – 1.500 RON

carcinom bazo-celular, carcinom spino-celular, melanom malign, alte tumori maligne
Cura chirurgicala a chistelor sebacee 700 – 1.200 ron

in functie de dimensiune
Tratamentul chistelor sinoviale 1.500 RON
Excizia formatiunilor de parti moi 600 - 1.000 ron

lipoame - in funcție de dimensiune
Reconstructia defectelor post-excizionale 1.500 - 2.000 RON

prin grefe de piele/lambouri locale

Chirurgia nervilor periferici

Decompresie canal carpian 4.000 - 6.000 ron

in functie de severitate
Decompresie canal cubital 5.000 RON
Decompresie canal Guyon 5.000 RON

Arsuri

Tratamentul arsurilor/sechelelor post arsuri 700-1.000 RON

Despre Chirurgia Plastică

Chirurgia Plastică

Chirurgia plastică este ramura chirurgicală ce are ca scop restaurarea, remodelarea, recuperarea sau reconstrucţia unor părţi distruse ale corpului, urmărind îmbunătăţirea formei şi funcţionalităţii, cât şi calitatea vieţii.

Chirurgia plastică este o specialitate extrem de complexă, care se ocupa cu tratarea afecţiunilor ce pot apărea de la nivelul capului, corpului şi până la picioare, la pacienţi de toate vârstele şi se bazează pe aplicarea unor principii de tratament, ceea ce permite chirurgului plastician să ofere pacienţilor săi o îngrijire medicală eficientă şi personalizata.

Chirurgul plastician deţine competenţe şi abilităţi versatile de a reconstrui defecte post excizii tumorale, redarea funcţiei membrelor superioare după traumatisme, de a reabilita bolnavii care au suferit arsuri, de a trata sau ameliora defecte congenitale, dar şi de a îmbunătăţi aspectul fizic normal.

Din domeniul de expertiză al chirurgiei plastice face parte şi găsirea de soluţii creative pentru o varietate de probleme cu care se confrunta alte specialităţi, ceea ce face chirurgul plastician un membru indispensabil într-o echipă multidisciplinara.

Ramurile chirurgiei plastice

Chirurgia mâinii

Boală sau maladia Dupuytren;
Trigger finger sau “deget în resort”;
Tendinite sau tenosinovite;
Infecţii ale mâinii;
Traumatisme ale mâinii în regim de urgenţă (plăgi superficiale, plăgi cu defect în vârful degetului, plăgi cu secţiune de tendon)

Maladia Dupuytren – Contractura Aponevrozei Palmare

Boală sau maladia Dupuytren este boală care debutează cu un nodul dureros sub pielea palmei şi care se transforma ulterior într-o coardă care retractează degetul în palmă, ce se produce prin îngroşarea aponevrozei palmare.
Se manifesta prin mai multe modificări specifice la nivelul palmei şi anume: nodul, bride şi corzi, depresiuni sau ombilicări şi retracţii ale degetelor.

Degetul afectat are aspect de deget îndoit în palma sau o retracţie la mână. Poate să apară la una sau la ambele mâini şi poate afecta unul sau mai multe degete.

Este o boală lent progresivă şi ireversibilă şi odată apăruta nu mai trece de la sine.

Cum se manifesta maladia Dupuytren?

Boala se manifesta tipic prin contractura în flexie a degetelor, cu predominanta la nivelul degetelor 4 şi 5.

Cea mai frecventă localizare este la nivelul palmei, dar mai poate fi întâlnită şi la nivelul piciorului – boala Ledderhose sau la nivelul penisului – boala Peyronie.

De ce apare boala Dupuytren?

Etiologia nu este încă bine cunoscută.

Studiile arată totuşi ca apare mai frecvent la pacienţii cu microtraumatisme locale repetate, consum de alcool în exces, boli hepatice, diabet zaharat, la fumători, cei cu neoplasm. Aceşti factori sunt incriminanţi ca potenţiali declanşatori de boala Dupuytren doar la pacienţii cu predispoziţie genetică.

Stadializarea maladiei Dupuytren

Stadializarea se face în funcţie de deficitul de extensie a degetelor, flexia fiind afectată doar în stadii severe.

Maladia Dupuytren prezintă diverse stadii de severitate, de la apariţia unui nodul, ombilicare sau simplă coarda care afectează un singur deget, până la afectare mai multor degete, cu deteriorarea funcţiei mâinii.

Clasificarea Tubiana a maladiei Dupuytren

Stadiul 1: deficit de extensie 1-45 grade;
Stadiul 2: deficit de extensie 46-90 grade;
Stadiul 3: deficit de extensie 91-135 grade;
Stadiul 4: deficit de extensie 136-180 grade.

Cu cât stadiul este mai avansat, cu atât operaţia şi recuperarea sunt mai dificile.

Tratamentul nechirurgicală se poate face prin:

Fasciotomie percutana cu acul special;
Fasciotomie enzimatică cu Clostridium Histolyticum

Această tehnică implica injectarea unei enzime – colagenaza, care topeşte coarda fibroasă şi este indicată la pacienţii cu cordon fibros palpabil.

Tratamentul chirurgical

Tratamentul chirurgical consta în îndepărtarea porţiunii afectate a aponevrozei palmare (aponevrectomie parţială sau fasciectomie), cu ameliorarea poziţiei şi funcţiei degetelor.

După operaţie este necesară recuperarea printr-un program de fiziokinetoterapie.

Recuperarea după intervenţia chirurgicală

Imediat după operaţie veţi primi o listă cu recomandări specifice:

Menţinerea ridicată a membrului operat;
Purtarea unei contenţii elastice;
Mişcarea degetelor începe la 7-14 zile de la intervenţie, cu creşterea progresivă a solicitării degetelor, astfel ca la o lună se pot relua activităţile obişnuite;
Activităţile de forţă se pot relua după şase săptămâni;
În unele cazuri este necesară recuperarea prin fiziokinetoterapie.

Trigger finger sau “degetul în resort”

Trigger finger sau “degetul în resort” este o afecţiune prin care un deget de la mâna se blochează în palmă şi se manifesta sub forma unui deget înţepenit, care se blochează forţat. Blocajul poate fi permanent, adică pe tot parcursul zilei sau ocazional, mai ales dimineaţa.

Cum se manifestă?

Trigger finger sau “degetul în resort” se manifesta prin blocarea unui singur deget sau a mai multor degete ale mâinii. Deblocarea degetului se poate efectua sacadat, forţat sau poate fi imposibilă în stadiile avansate ale bolii. Adesea la deblocarea degetului se aude o pocnitură, un sunet de “click” specific afecţiunii.

Atunci când blocajul apare la degetul mare (trigger thumb), de regulă evoluţia este mai rapidă şi mai invalidanta.

De ce apare degetul în resort?

Aceasta afecţiune se datorează inflamaţiei şi îngroşării unei porţiuni a tendonului flexor, astfel ca apare un nodul mai voluminos pe tendon, care produce blocarea alunecării acestuia prin tunel (scripete), de obicei la baza degetului.

Apare mai frecvent la femei, la diabetici, pacienţi cu artrită reumatoida, sindrom de canal carpian sau la cei care suferă microtraumatisme la nivelul mâinii.

Cum evoluează degetul în resort?

Recunoaşterea stadiului de blocare a degetului este importantă deoarece ne dă o perspectivă asupra prognosticului. Se clasifica în 4 stadii:

Stadiul 1 – se manifesta prin durere, iar blocajele apar extrem de rar;
Stadiul 2 – apare blocajul şi se manifestă ca o întindere sacadată a degetului;
Stadiul 3 – blocajul progresează, iar degetul poate fi întins doar cu ajutor;
Stadiul 4 – blocaj complet al degetului.

Diagnostic deget în resort

Diagnosticul se pune în timpul unei consultaţii de specialitate şi este relativ uşor de stabilit, prin sesizarea blocajului şi eventuala palpare a unui nodul la nivelul scripetelui A1.

Uneori este necesară o ecografie de părţi moi pentru a diferenţia afecţiunea de alte patologii posibile.

Tratamentul nechirurgical poate fi încercat în stadiile incipiente şi presupune:

Repaus funcţional al degetului şi imobilizare pe atela sau orteza;
Aplicaţii locale de antiinflamatoare;
Infiltraţii locale cu corticosteroizi în teaca tendonului.

Tratamentul chirurgical

Tendoanele flexoare superficiale şi profunde traversează la nivelul degetelor mâinii un tunel îngust, întărit de inele fibroase rigide, numite scripeţi.

Operaţia presupune intervenţia la nivelul scripetelui A1 în vederea lărgirii lui, pentru a favoriza alunecarea fără obstacole a tendoanelor.

După tratamentul chirurgical, blocajul dispare imediat, fără recidiva, iar recuperarea este rapidă.

Recuperarea după operaţia de trigger finger

După deblocarea unui deget în resort, activitatea obişnuită poate fi reluată imediat. Încă din ziua operaţiei, nu mai exista durere şi degetul culisează liber, blocajul se elimină instant şi degetul devine funcţional.

Activităţile de forţa pot fi reluate după două săptămâni.

Chirurgia tumorilor cutanate şi subcutanate

Excizia tumorilor benigne ale pielii: nevi/aluniţe, papiloame, xantelasme;

Aluniţele sau nevii pigmentari

Ce sunt alunițele?

Alunițele, cunoscute medical sub denumirea de nevi melanocitari sau nevi pigmentari, sunt formațiuni cutanate benigne formate din acumulări de melanocite (celule care produc pigmentul pielii – melanina). Ele pot apărea oriunde pe corp, având culori variate, de la maro deschis la negru și pot fi plate sau reliefate.

Alunițele sunt comune și, în majoritatea cazurilor, nu prezintă riscuri pentru sănătate. Totuși, unele pot suferi modificări care indică un risc de malignizare, transformându-se în melanom, un tip agresiv de cancer de piele.

De ce apar alunițele?

Formarea alunițelor este influențată de mai mulți factori:

Factorul genetic – predispoziția familială joacă un rol important în numărul și tipul de alunițe;
Expunerea la soare – razele ultraviolete (UV) stimulează melanocitele, favorizând apariția de noi alunițe și modificarea celor existente;
Schimbările hormonale – pubertatea, sarcina și menopauza pot influența apariția și aspectul alunițelor;
Factori imunologici – unele boli autoimune pot influența dezvoltarea nevilor pigmentari.

Tipuri de alunițe

Alunițele pot fi clasificate în funcție de aspect, momentul apariției și riscul de transformare malignă:

În funcție de momentul apariției

Nevi congenitali – prezenţi de la naștere sau apăruţi în primele luni de viață. Dimensiunile variază, iar cele mari (peste 20 cm) prezintă un risc mai mare de malignizare;
Nevi dobândiți – apar pe parcursul vieții, mai ales în copilărie și adolescență. Sunt cei mai frecvenţi și, de obicei, nu prezintă riscuri.

În funcție de aspect

Nevi melanocitari comuni – maro, simetrici, cu margini regulate și aspect uniform;
Nevi atipici (displazici) – au forme neregulate, margini difuze, culori neuniforme și un risc mai mare de transformare malignă.

În funcție de localizare

Nevi joncționali – se află la granița dintre epiderm și derm, sunt plați și pigmentați;
Nevi dermici – sunt localizați în derm, pot fi reliefați și de culoare deschisă;
Nevi compuși – conțin celule atât în epiderm, cât și în derm, având aspect variabil.

Cum recunoaștem o aluniță periculoasă?

Pentru a depista o posibilă transformare malignă, se folosește regulă ABCDE:

A (Asimetrie) – o jumătate a aluniței nu seamănă cu cealaltă;

B (Bordură) – marginile sunt neregulate, imprecise sau franjurate;

C (Culoare) – prezintă mai multe nuanțe (maro, negru, roșu, alb, albastru);

D (Diametru) – dimensiunea depășește 6 mm;

E (Evoluție) – orice modificare în dimensiune, formă, culoare sau simptome (sângerare, mâncărime, durere).

Dacă observiati astfel de modificări, este esențial să consultaţi un medic specialist din cadrul Clinicii Dr. Iosif pentru evaluare, diagnostic și tratament.

Diagnosticul de aluniţă sau nev pigmentar

Pentru a determina natura unei alunițe, medicul poate folosi:

Dermatoscopia – o metodă non-invazivă care permite examinarea detaliată a aluniței;
Biopsia/Excizia – recoltarea unei mostre sau toată aluniţa pentru analiză histopatologică în cazul suspiciunii de melanom.

Tratamentul alunițelor

Metode de îndepărtare:

Excizia chirurgicală – se îndepărtează complet, sub anestezie locală, cu sutură

Electrocauterizarea – se utilizează curent electric pentru arderea aluniței;
Crioterapia – distrugerea prin înghețare cu azot lichid (nu este recomandată pentru alunițele suspecte);
Laser – este utilizat pentru nevii superficiali, dar nu este recomandat pentru cei cu risc oncologic.

Ce se întâmplă dacă o aluniță nu este tratată?

Majoritatea alunițelor rămân stabile pe parcursul vieții. Însă, dacă una începe să se modifice, există riscul de transformare în melanom, un cancer de piele agresiv, care poate metastaza rapid dacă nu este detectat și tratat la timp.

Prevenția transformării maligne

Protecție solară – folosirea cremelor cu SPF 30+/50+ și evitarea expunerii la soare între orele 10-16;
Evitarea solarului – razele UV artificiale cresc riscul de melanom;
Autoexaminarea lunară – verificarea alunițelor conform regulii ABCDE;
Consult dermatologic anual – mai ales dacă aveţi alunițe atipice său istoric familial de melanom.

Papiloamele

Ce sunt papiloamele?

Papiloamele sunt excrescențe benigne ale pielii, cauzate de creșterea anormală a celulelor epiteliale. Se mai numesc şi veruci filiforme sau acrocordoane și apar frecvent pe zonele unde pielea se freacă, cum ar fi gâtul, axilele, pleoapele, zona inghinală sau sub sâni.

Aceste leziuni sunt moi, nedureroase și au o culoare asemănătoare pielii sau ușor pigmentată. De obicei, nu prezintă riscuri pentru sănătate, dar pot deveni inestetice sau deranjante, mai ales dacă sunt iritate sau traumatizate.

De ce apar papiloamele?

Papiloamele sunt cauzate de virusul papilloma uman (HPV), care determină proliferarea anormală a celulelor pielii. Există și alți factori care contribuie la apariția lor:

Frecarea pielii – apare frecvent la persoanele supraponderale, unde există pliuri cutanate (axial, inghinal);
Predispoziția genetică – unii oameni au o sensibilitate crescută la formarea papiloamelor;
Sistem imunitar slăbit – persoanele cu imunitate scăzută sunt mai susceptibile la infecția cu HPV;
Dezechilibre hormonale – Papiloamele sunt frecvente în sarcină și diabet;
Îmbătrânirea pielii – sunt mai frecvente la adulții de peste 40 de ani.

Tipuri de papiloame

Papiloamele pot fi clasificate în funcție de aspect și localizare:

În funcție de aspect

Papiloame filiforme – sunt subțiri, alungite, apar frecvent pe față și gât;
Papiloame plane – sunt leziuni mici, ușor reliefate, de culoare maronie sau rozalie;
Papiloame keratozice – sunt mai mari, cu suprafață aspră, asemănătoare cu negii.

În funcție de localizare

Papiloame cutanate – se găsesc pe piele, în special pe gât, axile, pleoape și zona inghinală;
Papiloame mucoase – apar pe mucoasa bucală, genitală sau laringiană;
Papiloame virale (negi HPV) – sunt determinate de anumite tulpini de HPV și sunt contagioase.

Cum recunoaștem un papilom periculos?

Deși majoritatea papiloamelor sunt inofensive, unele pot prezenta semne care necesită evaluare medicală:

Creștere rapidă și modificare bruscă a formei;
Sângerare sau ulcerație;
Durere persistentă sau inflamație;
Mâncărime intensă sau senzație de arsură.

Dacă observaţi astfel de schimbări, consultaţi un medic specialist din cadrul Clinicii Dr. Iosif pentru un diagnostic corect.

Diagnosticul de papilom

Medicul specialist poate identifica papiloamele prin examinare clinică și, în caz de suspiciune, poate recomanda:

Dermatoscopie – examinare detaliată a leziunii cu un microscop special;
Biopsie – se realizează doar dacă există suspiciunea unei leziuni precanceroase sau maligne.

Tratamentul papiloamelor

Papiloamele nu necesită tratament decât dacă sunt inestetice, deranjante sau prezintă risc de complicații. Există mai multe metode de îndepărtare:

Metode de îndepărtare:

Crioterapia – congelarea leziunii cu azot lichid, distrugând țesutul afectat;
Electrocauterizarea – arderea papilomului cu ajutorul unui curent electric de înaltă frecvență;
Excizia chirurgicală – îndepărtarea cu bisturiul, utilizată mai ales pentru leziuni mari;
Laser – o metodă rapidă și eficientă de vaporizare prin fascicul laser.

Atenție! Nu încercaţi să îndepărtaţi papiloamele acasă prin tăiere sau smulgere, deoarece există risc de infecție sau cicatrizare.

Ce se întâmplă dacă un papilom nu este tratat?

În majoritatea cazurilor, papiloamele rămân neschimbate pe parcursul vieții. Totuși, dacă sunt supuse frecării sau traumatismelor repetate, pot deveni iritate, pot sângera sau chiar crește în dimensiuni.

Papiloamele cauzate de HPV pot fi contagioase și pot apărea și pe alte zone ale corpului sau la alte persoane prin contact direct.

Prevenirea apariției papiloamelor

Menținerea unei igiene corecte – evitarea transpirației excesive și a fricțiunii pielii;
Evitarea obezității – excesul de greutate favorizează frecarea pielii și dezvoltarea papiloamelor;
Întărirea sistemului imunitar – o alimentație echilibrată și un stil de viață sănătos pot reduce riscul de infecții virale;
Evitarea contactului cu persoane infectate cu HPV – virusul poate fi transmis prin piele sau mucoase;
Vaccinarea împotriva HPV – ajută la prevenirea infecțiilor cu tulpinile periculoase ale virusului.

Xantelasmele

Ce sunt xantelasmele?

Xantelasmele sunt placi galbene, moi sau ușor ferme, care apar cel mai frecvent pe pleoape, în special în colțurile interne ale ochilor.

Sunt formate din depozite de grăsime (lipide) în piele și sunt inofensive din punct de vedere medical, dar pot fi inestetice.

Acestea fac parte din categoria xantoamelor, adică acumulări de colesterol sau alte lipide în piele. Xantelasma este cea mai comună formă de xantom și este asociată uneori cu niveluri crescute de colesterol în sânge.

De ce apar xantelasmele?

Xantelasmele apar din cauza acumulării de colesterol în celulele pielii.

Factorii principali care contribuie la formarea lor includ:

Hipercolesterolemia – niveluri crescute de colesterol LDL („rău”) în sânge;
Dislipidemia – dezechilibre ale grăsimilor din sânge (trigliceride crescute, colesterol HDL scăzut);
Afecțiuni hepatice – boli precum ciroza sau ficatul gras pot afecta metabolismul colesterolului;
Diabetul zaharat – tulburările metabolice favorizează acumularea de grăsimi în țesuturi;
Hipotiroidismul – poate duce la creșterea nivelului de colesterol;
Predispoziția genetică – unele persoane dezvoltă xantelasme, chiar dacă au colesterol normal.

Important! Xantelasmele pot fi un semnal de alarmă pentru problemele cardiovasculare. Dacă apar brusc sau în număr mare, este indicat un consult medical pentru verificarea profilului lipidic.

Tipuri de xantelasme

Xantelasmele sunt considerate un tip specific de xantom, localizat în jurul ochilor. Se clasifică în funcție de dimensiune și distribuție:

Xantelasmă mică și izolată – o singură leziune mică, de obicei în colțul intern al pleoapei superioare;
Xantelasmă bilaterală – afectează ambele pleoape, fiind un semn mai clar de dezechilibru lipidic;
Xantelasmă difuză – se extinde pe o zonă mai mare, afectând atât pleoapa superioară, cât și cea inferioară.
Xantelasmă severă (confluentă) – leziunile se unesc, formând plăci mari și inestetice.

Cum recunoaștem xantelasmele?

Xantelasmele au câteva caracteristici tipice:

Culoare – galbenă sau gălbuie-albicioasă;
Textură – moale, netedă sau ușor fermă;
Localizare – apare cel mai frecvent pe pleoapele superioare, aproape de colțul intern al ochilor;
Durere – nu sunt dureroase și nu provoacă mâncărime.

Deși xantelasmele sunt benigne, ele pot crește în timp și pot deveni deranjante din punct de vedere estetic.

Diagnosticul de xantelasme

Diagnosticul xantelasmei este clinic, bazat pe examinarea vizuală a leziunilor. Nu sunt necesare teste speciale, dar medicul poate recomanda investigații pentru a verifica nivelurile de lipide în sânge:

Analize de sânge pentru colesterol total, LDL („rău”), HDL („bun”) și trigliceride;
Teste hepatice pentru a verifica funcția ficatului;
Glicemie și hemoglobină glicozilată pentru a exclude diabetul;

Atenție! Chiar dacă nu aveţi colesterol crescut, xantelasma poate fi un factor de risc cardiovascular!

Tratamentul xantelasmelor

Xantelasmele nu dispar de la sine și pot crește în timp. Tratamentul poate fi estetic său medical, în funcție de cauză.

Tratament medical (controlul lipidelor)

Dacă xantelasmele sunt asociate cu hipercolesterolemia, tratamentul include:

Dieta sănătoasă – reducerea consumului de grăsimi săturate și zaharuri;
Medicamente pentru colesterol – statine, fibrate sau alte hipolipemiante;
Exerciții fizice regulate – ajută la menținerea unui metabolism sănătos;

Metode de îndepărtare

Dacă xantelasmatele sunt inestetice, pot fi eliminate prin proceduri dermatologice:

Laser CO₂ – vaporizarea țesutului afectat cu un laser precis;
Electrocauterizare – arderea xantelasmei cu un curent electric controlat;
Crioterapie – congelarea leziunii cu azot lichid;
Excizie chirurgicală – îndepărtarea chirurgicală cu sutură, recomandată pentru leziuni mari;
Peeling chimic – aplicarea unor substanțe care distrug stratul superficial al pielii.

Important: Chiar dacă sunt îndepărtate, xantelasmele pot reveni dacă nivelul colesterolului nu este controlat.

Ce se întâmplă dacă xantelasmele nu sunt tratate?

Xantelasmele nu sunt periculoase, dar pot crește treptat și pot deveni mai vizibile. În cazurile severe, pot afecta aspectul feței și încrederea în sine.

În plus, prezența lor poate indica un risc crescut de ateroscleroză și boli cardiovasculare, motiv pentru care este important să îți monitorizezi sănătatea.

Prevenirea apariției xantelasmelor

Prevenția se bazează pe controlul factorilor de risc:

Menținerea unui nivel normal de colesterol – prin dietă echilibrată și exerciții fizice;
Evitarea fumatului și a alcoolului – ambele afectează metabolismul lipidelor;
Monitorizarea periodică a analizelor de sânge – mai ales dacă aveţi antecedente familiale de hipercolesterolemie;
Tratarea afecțiunilor asociate – boli precum diabet zaharat, hipotiroidism, boli hepatice.
Excizia tumorilor maligne ale pielii: carcinom bazo-celular, carcinom spino-celular, melanom malign, alte tumori maligne;
Cura chirurgicală a chiştelor sebacee;
Tratamentul chiştelor sinoviale;
Excizia formaţiunilor de părţi moi: lipoame;
Reconstrucţia defectelor post-excizionale prin grefe de piele/lambouri locale;

Carcinomul bazo-celular (CBC)

Ce este carcinomul bazo-celular?

Carcinomul bazo-celular (CBC) este cel mai frecvent tip de cancer de piele, dar și cel mai puțin agresiv. Se dezvoltă din celulele bazale ale epidermului și crește lent, metastazând rar în alte organe.

Acest tip de cancer apare de obicei pe zonele expuse la soare (față, gât, scalp, urechi, mâini) și este asociat cu expunerea cronică la radiațiile ultraviolete (UV). Deși nu este letal, netratat poate deveni invaziv, afectând țesuturile din jur.

De ce apare carcinomul bazo-celular?

CBC apare atunci când ADN-ul celulelor bazale suferă mutații, ceea ce duce la creșterea necontrolată a acestora.

Factorii de risc includ:

Expunerea prelungită la soare – razele UV sunt principalul factor declanșator;
Piele deschisă la culoare – persoanele cu piele deschisă, ochi albaștri/verzi și păr blond/roșcat au risc mai mare;
Vârsta – este mai frecvent după 50 de ani, dar poate apărea și mai devreme;
Antecedente personale sau familiale de cancer de piele – dacă aţi avut CBC, riscul de recurență este mare;
Expunerea la substanțe toxice – arsenicul și alte substanțe chimice pot favoriza apariția CBC;
Tratamente care suprimă imunitatea – pacienții care au suferit transplanturi de organe sau urmează tratamente imunosupresoare au un risc crescut.
Radiațiile ionizante – persoanele care au făcut radioterapie sunt mai predispuse la CBC în zonele iradiate.

Tipuri de carcinom bazo-celular

CBC poate avea mai multe forme, fiecare cu aspect și comportament diferit:

Carcinom bazo-celular nodular – este cea mai frecventă formă, apare ca un nodul perlat, roz, cu vase de sânge vizibile;
Carcinom bazo-celular ulcerativ („roditor”) – dezvoltă o ulcerație centrală care nu se vindecă și poate sângera;
Carcinom bazo-celular superficial – este o leziune rozalie, plată, cu margini slab definite, frecvent pe trunchi;
Carcinom bazo-celular pigmentar – seamănă cu un melanom, având o culoare brun-negricioasă;
Carcinom bazo-celular sclerozant (morfeiform) – apare ca o placă albicioasă, tare, care poate fi confundată cu o cicatrice;
Carcinom bazo-celular infiltrativ – crește în profunzime și poate invada structurile subiacente, necesitând tratament agresiv.

Cum recunoaștem carcinomul bazo-celular?

Simptomele variază în funcție de tip, dar semnele comune includ:

Leziuni perlate, translucide, lucioase;
Ulcer care nu se vindecă sau sângerează ușor;
Pete roz-roșii persistente;
Leziuni pigmentate (maronii sau negre);
Zone albicioase, dure, asemănătoare cicatricilor.

⚠ Important: Dacă observaţi o leziune suspectă care nu se vindecă în 4-6 săptămâni, consultaţi un medic specialist din cadrul Clincii Dr. Iosif.

Diagnosticul de carcinom bazo-celular

Diagnosticul se face prin:

Examen clinic – medicul analizează aspectul și caracteristicile leziunii;
Dermatoscopie – o tehnică care permite vizualizarea detaliată a pielii;
Biopsie cutanată – se prelevează o mostră de țesut pentru analiză histopatologică.

Tratamentul carcinomului bazo-celular

Tratamentul depinde de mărimea, localizarea și tipul leziunii:

Metode chirurgicale

Excizie chirurgicală – se îndepărtează tumora cu o margine de siguranță de 3-5 mm;
Chirurgia Mohs – este o procedură specială, indicată pentru leziuni pe față, care păstrează cât mai mult țesut sănătos

Tratament minim invaziv

Crioterapie – congelarea cu azot lichid (eficient pentru leziuni mici);
Electrocauterizare și chiuretaj – se răzuiește și se arde leziunea (folosit pentru forme superficiale);
Terapie fotodinamică (PDT) – aplicarea unei substanțe fotosensibilizante, urmată de expunere la lumină.

Tratament medicamentos

Imiquimod (Aldara) – cremă imunomodulatoare pentru leziuni superficiale;
5-Fluorouracil (5-FU) – cremă citostatică care distruge celulele canceroase;
Vismodegib și Sonidegib – inhibitori de semnalizare Hedgehog, folosiți pentru forme avansate.

Ce se întâmplă dacă carcinomul bazo-celular nu este tratat?

Deși rareori metastazează, CBC poate deveni invaziv și poate distruge țesuturile profunde, inclusiv cartilajul și osul. În cazuri extreme, poate afecta structuri vitale precum ochii, nervii sau sinusurile.

Prevenirea carcinomului bazo-celular

Pentru a reduce riscul de apariție:

Protecţie solară – folosiţi cremă SPF 50+, purtaţi pălărie și haine cu protecție UV;
Evitarea solarului – radiațiile artificiale cresc riscul de cancer de piele
Autoexaminare lunară – fiţi atent la orice leziune nouă sau modificări ale pielii;

Consult dermatologic anual – screeningul anual ajută la depistarea precoce.

Carcinomul spino-celular (CSC)

Carcinomul spino-celular (CSC) este al doilea cel mai frecvent tip de cancer de piele de origine malignă, caracterizat prin creșterea anormală și necontrolată a celulelor scuamoase din stratul exterior al pielii (epiderm).

Deși poate fi mai agresiv decât carcinomul bazocelular, are un prognostic favorabil dacă este detectat și tratat timpuriu.

De ce apare carcinomul spino-celular?

Carcinomul spino-celular apare în principal din cauza expunerii excesive la razele ultraviolete (UV), dar și alți factori pot contribui la dezvoltarea bolii:

Expunerea prelungită la soare – fără protecție solară adecvată;
Utilizarea solarului – sursele artificiale de UV cresc riscul de CSC;
Vârsta înaintată – apare mai frecvent la persoanele peste 50 de ani;
Fototipul deschis al pielii – persoanele cu piele deschisă, păr blond/roșcat și ochi albaștri/verzi au un risc mai mare;
Sistem imunitar slăbit – pacienții cu transplant de organe sau boli autoimune sunt mai predispuși;
Expunerea la substanțe toxice – arsenic, radiații ionizante sau alte chimicale nocive;
Leziuni cutanate preexistente – arsuri severe, cicatrici vechi, inflamații cronice ale pielii.

Cum recunoaştem un carcinom spino-celular?

Carcinomul spino-celular (CSC) poate apărea sub diferite forme, iar uneori poate fi confundat cu alte afecțiuni dermatologice:

O leziune solzoasă sau rugoasă care nu se vindecă;
O excrescență cu aspect de verucă;
O zonă roșie, inflamată, care poate sângera sau forma cruste;
O rană deschisă care nu se vindecă timp de câteva săptămâni;
O excrescență dureroasă care crește în dimensiune.

Diagnosticul de carcinom spino-celular

Diagnosticarea se face de către un medic specialist din cadrul Clinicii Dr. Iosif prin:

Examinare clinică – medicul analizează aspectul și caracteristicile leziunii;
Dermatoscopie – o tehnică care permite vizualizarea detaliată a pielii;
Biopsie cutanată – prelevarea unei mostre pentru analiză histopatologică;
Investigații imagistice – în cazuri avansate, se pot efectua tomografie computerizată (CT) sau rezonanță magnetică (RMN) pentru a verifica extinderea tumorii.

Tratamentul carcinomului spino-celular

Tratamentul depinde de dimensiunea, localizarea și stadiul cancerului:

1. Metode chirurgicale

Excizia chirurgicală – îndepărtarea tumorii cu margini de siguranță;
Chirurgia Mohs – tehnică precisă utilizată pentru leziunile din zone sensibile (față, urechi, nas);

2. Tratament minim invaziv

Crioterapia – înghețarea tumorii cu azot lichid (utilizată în stadii incipiente);
Radioterapia – folosită pentru pacienții care nu pot fi operați;
Terapia fotodinamică – combină un agent fotosensibil cu lumină pentru distrugerea celulelor canceroase;

3. Tratament medicamentos – utilizarea unor creme citostatice sau imunomodulatoare (ex: imiquimod, 5-fluorouracil).

Prevenirea carcinomului spino-celular

Evitarea expunerii excesive la soare, în special între orele 10-16;
Aplicarea zilnică a unei creme cu SPF 50+;
Purtarea hainelor cu protecție UV, pălării și ochelari de soare;
Evitarea solarului și a altor surse artificiale de UV;
Monitorizarea și autoexaminarea pielii pentru identificarea leziunilor suspecte;

Consult dermatologic periodic, mai ales pentru persoanele cu risc crescut.

Melanomul malign

Melanomul malign este cel mai agresiv tip de cancer de piele, având un risc ridicat de metastazare. Acesta se dezvoltă din melanocite, celulele responsabile de producerea melaninei (pigmentul pielii).

Deși reprezintă doar 1% din totalul cancerelor cutanate, melanomul este responsabil pentru majoritatea deceselor cauzate de cancerul de piele.

De ce apare melanomul?

Principala cauză a melanomului este expunerea excesivă la razele UV, dar există și alți factori care pot contribui:

Expunerea prelungită la soare și arsurile solare repetate;
Utilizarea solarului;
Istoric familial de melanom – riscul crește dacă rude apropiate au avut acest tip de cancer;
Piele deschisă la culoare – persoanele cu fototip deschis sunt mai susceptibile.
Alunițe atipice sau multiple – prezența unui număr mare de alunițe poate indica un risc crescut.
Sistem imunitar compromis – pacienții cu afecțiuni autoimune sau care urmează tratamente imunosupresoare sunt mai vulnerabili;

Tipuri de melanom

Melanom superficial extensiv – cel mai frecvent tip, crește mai întâi în suprafață;
Melanom nodular – formă agresivă, crește rapid în profunzime;
Melanom lentiginos acral – apare pe palme, tălpi și sub unghii, mai frecvent la persoanele cu pielea închisă la culoare;
Lentigo malign – apare pe pielea îmbătrânită expusă la soare.

Cum recunoaştem un melanom?

Melanomul poate apărea oriunde pe corp, dar este mai frecvent în zonele expuse la soare. Pentru recunoașterea timpurie a melanomului, se folosește regulă ABCDE:

A (Asimetrie) – formă neregulată, o jumătate nu seamănă cu cealaltă;
B (Borduri) – marginile sunt neregulate, zimțate sau neclare;
C (Culoare) – nuanțe variate de maro, negru, roșu, alb sau albastru;
D (Diametru) – dimensiunea peste 6 mm sau în creștere;
E (Evoluție) – modificări rapide ale aspectului aluniței (culoare, dimensiune, textură).

Diagnosticul de melanom

Examinare clinică – medicul analizează aspectul și caracteristicile leziunii;
Dermatoscopie – o tehnică care permite vizualizarea detaliată a pielii;
Biopsie cutanată – prelevarea țesutului suspect pentru analiză histopatologica;
Examinări imagistice (CT, RMN, PET-CT) – pentru detectarea metastazelor.

Tratamentul melanomului

Excizia chirurgicală – îndepărtarea tumorii cu margini de siguranță;

Chirurgia ganglionilor limfatici – în cazul metastazelor ganglionare;
Imunoterapia – stimulează sistemul imunitar să lupte împotriva cancerului;
Terapia țintită – utilizată pentru mutațiile genetice specifice (ex: mutația BRAF);
Chimioterapia – folosită mai rar, în stadii avansate;
Radioterapia – adjuvantă în metastaze cerebrale sau osoase.

Prevenirea melanomului

Protecție solară zilnică cu SPF 50+;
Evitarea expunerii prelungite la soare și evitarea solarului;
Examinarea periodică a pielii și autoevaluarea alunițelor;
Consult dermatologic regulat, mai ales pentru persoanele cu factori de risc.

Chistele sebacee sau epidermoide

Chistul sebaceu, numit și chist epidermoid, este o tumefacție apărută sub piele, de forma unui săculeț plin cu o substanță albicioasă de consistența brânzei, numită keratină.

De obicei, acest tip de chist apare pe spate, gât, față și membre, este nedureros și inestetic, dar uneori poate deveni inconfortabil. Adesea are un punct central, vizibil clinic, prin care își poate elimina conținutul.

Chistele sebacee se formează atunci când orificiul prin care se elimină sebumul din piele se blochează, iar acest lucru poate apărea în urma unei traume locale, precum o zgârietură, rană, intervenție chirurgicală sau leziuni de acnee.

Chiar dacă acest chist nu este dureros, nu este recomandat să fie stors asemeni unui coș, pentru că există riscul ca acesta să se inflameze. De asemenea, chiştele epidermoide pot fi confundate cu alte tipuri de chisturi, precum lipoamele sau chisturile pilonidale, care apar cu precădere în zona perianală și sunt provocate de creșterea sub piele a unor fire de păr.

Cauze principale

Chistul epidermoid are un proces lent de dezvoltare. Din acest motiv, poate dura de la câteva săptămâni până la câteva luni până când acesta poate fi observat. Cauzele care duc la apariţia chiştelor epidermoide pot fi:

Blocarea glandelor sebacee;
Fire de păr crescute sub piele;
Apariţia unei leziuni sau a unei răni;
Acnee;
Alte afecţiuni ale pielii provocate de expilarea excesiva sau de râsul în cap (în cazul bărbaţilor).

Factori de risc

Factorii de risc care pot favoriza apariția chiştelor epidermoide sunt:

Vârsta – de obicei aceste chişte se dezvoltă în perioada pubertății, atunci când cantitatea de sebum secretată de corpul adolescenților crește semnificativ;
Moştenirea genetică – sunt anumite afecțiuni moștenite, precum sindromul Gardner sau sindromul nevoid bazocelular, care duc la apariția chiştelor;
Ranirea pielii.

Simptome

Adesea, formaţiunile chistice epidermoide nu dor, motiv pentru care simptomele oferite de aceasta afecţiune sunt de altă natură. Un chist sebaceu inflamat se poate manifesta prin:

Apariţia unei umflaturi sub piele;
Apariţia unei pete roşii în jurul chistului;
Senzaţie de căldură;
Miros neplăcut;
Eliminarea unui conţinut purulent.

Diagnosticul de chist sebaceu sau chist epidermoid

Diagnosticarea unui chist epidermoid este făcută de medicul dermatolog sau plastician pe baza unui examen clinic.

În cazul în care se observă că formațiunea chistică este prea mare sau are un aspect neobișnuit, acesta poate cere o biopsie cutanată, procedură ce presupune prelevarea unei cantități mici de țesut care este trimisă apoi la laboratorul de anatomie patologică pentru analiză. În acest fel, medicul exclude posibilitatea existenței unei alte afecțiuni.

Se poate cere o examinare CT sau o ecografie de părți moi. De asemenea, medicul poate considera necesară și o intervenție chirurgicală pentru extirparea/înlăturarea chistului.

Tratamentul chiştelor epidermoide

Nu toate chiştele epidermoide necesita tratament, întrucât acestea nu creează probleme şi se pot retrage de la sine.

Unele chişte pot persista ani de zile şi pot fi inestetice, motiv pentru care medicul poate recomanda diverse metode de eliminare, fie ca este vorba despre o drenare, fie de o intervenţie chirurgicală de excizie a chistului sebaceu.

Pentru formele uşoare, chistul sebaceu poate fi tratat şi acasă, prin aplicarea unor comprese calde car ajuta la drenarea şi retragerea lui. De asemenea, şi unguentele pe bază de betadina sau compresele cu alcool sanitar ajuta la menţinerea zonei curate şi dezinfectate şi la retragerea inflamaţiei.

În cazul unui chist sebaceu infectat, este neapărat necesară drenarea acestuia, adică eliminarea conţinutului şi administrarea de antibiotice pentru a evita răspândirea infecţiei. Dacă acestea reapar, adică are loc reumplerea lor, atunci se pune problema îndepărtării lor chirurgical prin excizie.

Chistul sinovial

Chistul sinovial este afecţiunea care se caracterizează prin apariţia unui sac plin cu lichid sinovial, de forma rotundă, care poate fi moale sau de consistenta dura şi care se localizează de obicei la nivelul degetelor şi a încheieturii mâinii.

Deşi pot apărea în mai multe regiuni articulare, aceste formaţiuni pseudo tumorale sunt benigne şi se dezvolta ca urmare a modificărilor degenerative care apar odată cu îmbătrânirea.

Cauze principale

Microtraumatisme repetate sau lovitura la nivelul articulaţiei afectate;
Leziuni degenerative locale.

Traumatismul asupra articulaţiei are ca rezultat creşterea în exces a producţiei de lichid sinovial şi ulterior apariţia chistului.

Chistul sinovial este rareori periculos, este necanceros şi se dezvolta cel mai adesea ca urmare a uzurii în timp sau a degenerescentei artritice a faţetelor articulaţiei. Prin urmare, acesta apare mai frecvent la persoanele peste 65 de ani.

Factori de risc:

Degenerescenta legată de vârsta – apare mai des la pacienţii cu vârsta peste 65 de ani;
Boli sistemice care afectează articulaţiile – artrita reumatoida;
Microtraumatismele repetate şi traumatismele locale.

Simptome

Simptomele provocate de apariţia chistului sinovial depind de dimensiunea şi localizarea acestuia.

Unii pacienţi pot să nu prezinte niciun simptom, în timp ce alţii pot simţi durere la mobilizarea încheieturii sau la nivelul degetelor prin compresia pe ţesuturile mai sensibile.

Diagnosticul de chist sinovial

Pentru diagnosticarea chistului sinovial, medicul specialist poate recomanda următoarele investigaţii:

Ecografia de părţi moi;
RMN – utilizează o combinaţie de magneţi mari, radiofrecvenţe şi un computer pentru a produce imagini detaliate ale ţesuturilor moi şi oaselor;
CT – utilizează un computer şi raze X pentru a produce imagini ale oaselor şi ţesuturilor moi.

Tratamentul chiştelor sinoviale

Medicamente analgezice – în cazul chiştelor de mici dimensiuni, care cauzează dureri ocazionale sau durere care nu cedează la administarea medicamentelor iniţiale;
Modificarea activităţii zilnice – dacă simptomele se manifestă numai atunci când sunt efectuate anumite activităţi ca exerciţiile fizice sau locul de muncă, pot fi recomandate întinderi uşoare sau exerciţii pentru ameliorarea disconfortului şi durerii;
Tratament injectabil – se efectuează o injecţie care poate drena lichidul din chist prin faţeta articulara, apoi după ce lichidul a fost îndepărtat, este injectat un steroid pentru a ajuta la reducerea umflaturilor şi inflamaţiei;
Terapia fizică şi ocupaţionala – odată ce durerea acută se ameliorează, medicul poate prescrie un program de reabilitare pentru a ajuta la prevenirea leziunilor recurente;
Tratament chirurgical – operaţia de îndepărtare a unui chist sinovial nu este foarte dificilă, dar necesită recuperare postoperatorie.

Lipoamele

Lipomul este o formațiune tumorală benignă nodulara, apăruta prin acumularea de celule adipoase mature, adică de grăsime.

Această formațiune poate fi unică sau multiplă și poate apărea în orice zonă a corpului, fiind localizată la nivel subcutanat și mai rar la nivelul organelor interne.

Lipomul este considerat cea mai frecventă tumoră benignă a țesutului subcutanat ce afectează atât femeile, cât și bărbații. Lipomul nu prezintă o simptomatologie aparte și nici nu este dureros, decât în unele cazuri:

Dacă zonele în care se formează sunt iritate;
Dacă apar în apropierea unor nervi;
Dacă sunt foarte vascularizate.

De cele mai multe ori, lipomul are forma unui nodul mic, moale, situat imediat sub piele. Cel mai adesea se dezvoltă pe partea superioară a spatelui sau pe zonele proximale ale membrelor (pe umeri, pe brațe, pe fese, pe coapse).

În unele cazuri, este posibil să apară în țesuturile profunde ale coapsei, pe umăr sau gambă.

Este bine de știut că lipoamele pot apărea la orice vârstă, dar cel mai adesea apar la persoanele cu vârsta cuprinsă între 40-60 de ani. Cel mai important este că, deși un lipom este considerat drept tumoare, el este inofensiv.

Tipuri de lipom

Exista mai multe forme de lipom:

Lipomul solitar – este un lipom unic, care are diverse localizări și dimensiuni (angiolipom, hibernom);
Lipomul multiplu – presupune mai multe lipoame care apar în acelaşi timp sau în mod succesiv. Unele dintre acestea pot fi idiopatice (adică nu se cunoaște cauza) sau secundare (adică pot apărea după naștere, după slăbirea rapidă, după pusee de reumatism acut sau după traumatisme);
Lipomatozele – sunt lipoame multiple care sunt dispuse simetric și care pot fi asociate cu diverse sindroame (de exemplu: boala Madelung).

Cauze principale

Lipomul apare de regulă la vârsta a doua, iar uneori este descoperit întâmplător. Acesta nu este dureros, iar dezvoltarea lui este foarte lentă.

Factorul ereditar – se crede ca este cel mai important, pentru ca adesea lipoamele apar în cadrul aceleiaşi familii;
Se poate dezvolta uneori după mici traumatisme, hematoame sau leziuni care traumatizează şi ţesutul adipos subcutanat;
Presiunea cronică aplicată pe o zonă poate fi responsabilă unor lipoame asimetrice;
Poate fi asociat şi cu dislipidemia sau cu diabetul zaharat.

Factori de risc:

Istoric familial;
Vârstă cuprinsă între 40-60 de ani.

Simptome

Lipomul are un aspect de formaţiune tumorală subcutanata care poate ajunge până la 20 cm în diametru, cu tegument supraiacent normal colorat, care este mobila fata de planurile profunde şi nu prezintă semne de inflamaţie.

Formaţiunea tumorală este învelită într-o membrană subţire şi transparenta, iar când acest înveliş lipseşte, forma lipomului este uşor neregulată.

Majoritatea lipoamelor sunt superficiale, moale la atingere şi de cele mai multe ori nu depăşesc 5 cm în diametru, dar unele pot fi şi mai profunde.

În cazul în care lipomul apare la nivelul fetei sau în oricare zonă vizibilă, această zonă se deformează şi apare necesitatea estetică de a fi înlăturat. Chiar şi aşa, este bine de ştiut ca lipomul nu prezintă complicaţii, dar uneori poate fi însoţit de durere dacă se dezvolta în zone mai sensibile. Disconfortul apare în cazul în care lipomul creşte şi estte situat în apropierea unor nervi sau dacă există în structura lor mai multe vase de sânge.

Diagnosticul de lipom

Diagnosticul se stabilește în urma examenului clinic efectuat de dermatolog sau de către chirurgul plastician din cadrul clinicii Dr. Iosif prin examinarea pacientului, palparea zonei și observarea oricărei formațiuni moi care se mișcă liber sub piele și care prezintă un contur bine definit.

Sunt importante elemente precum: localizarea, consistența și dimensiunile tumorii, precum și zonă adiacentă.

De asemenea, diagnosticul se poate completa/confirma printr-o ecografie de părți moi, care poate exclude varianta altor posibile afecțiuni. În cazurile severe, medicul specialist poate recomanda efectuarea unui RMN, pentru a vedea mai clar ce zone presează lipomul și dacă țesuturile nervoase sunt ocolite.

Diagnosticul diferențial se face cu alte leziuni nodulare solitare care se dezvoltă în derm sau subcutanat:

Hematoame;
Chisturi epidermice sau de anexe;
Chist sinovial;
Edeme de altă natură;
Tumori încapsulate neuronale, musculare sau vasculare precum: neuroamele, angioleiomioame, angioame subcutanate lobulare.

Tratamentul lipoamelor

Deoarece este vorba de nişte leziuni benigne, acestea nu necesită întotdeauna un tratament. Cu toate acestea, dacă lipomul este foarte dureros sau este în creştere, medicul poate recomanda următoarele variante de tratament:

Îndepărtarea pe cale chirurgicală;
Injecţii cu steroizi – spre deosebire de intervenţia chirurgicală, acestea ajuta la micşorarea lipoamelor de mici dimensiuni, dar nu le elimina;
Lipoaspiraţie – depozitele de grăsime sunt extrase prin mici incizii cu ajutorul unor canule speciale;
Lipoliza – se injectează la nivelul lipomului substanţe care ajuta la dizolvarea adipocitelor în câteva săptămâni.

Reconstrucţia defectelor post-excizionale prin grefe de piele sau lambouri locale

Grefele de piele integrală sunt compuse din epiderm şi derm, au textura şi culoare asemănătoare tegumentului normal, cu tendinţa scăzută la retracţie şi necesită un pat receptor necontaminat pentru a supravieţui. Imediat după grefare sunt mai deschise din cauza ischemiei, dar la 5-6 zile de la intervenţie capăta o coloraţie violacee, fapt ce indică prezenţa neovascularizatiei.

Grefele de piele despicată sunt compuse din epiderm şi o porţiune variabilă de derm. Din cauza diferenţei de culoare şi textura şi a tendinţei de retracţie, indicaţiile lor în reconstrucţia feţei trebuie alese cu atenţie. În general sunt utilizate pentru repararea defectelor cu dimensiuni prea mari, atunci când pot fi reconstruite cu lambouri locale.

Lambourile cutanate se diferenţiază de grefele de piele prin păstrarea sursei vasculare odată cu mobilizarea acestora. Ele pot avea o sursă vasculară proprie data de o arteră dominantă din ţesutul celular subcutanat, dar şi arterele musculare perforante contribuie la vascularizaţia tegumentului.

Lambourile locale reprezintă cea mai frecventă modalitate de reconstrucţie a defectelor de substanţă postoperatorii, în urma exciziei leziunilor maligne cutanate dela nivelul fetei.

Lambourile locale prezintă mai multe avantaje: au textura şi culoare asemănătoare; tehnica operatorie este facilă; se fac în anestezie loco-regionala; necesită un singur timp operator; defectul restant se anulează prin sutura primară.

Tipuri de lambouri locale:

Lambouri de avansare – sunt mobilizate înspre defect de-a lungul unui ax liniar;
Lambouri rotate – sunt pivotate de-a lungul unui punct situat în baza lamboului;
Lambouri transpozitionate – sunt mobilizate înspre defect, traversând o punte incompletă de tegument.

Chirurgia nervilor periferici

Decompresie canal carpian;
Decompresie canal cubital;
Decompresie canal Guyon.

Sindromul de canal carpian

Sindromul de canal carpian, denumit şi sindrom de tunel carpian este o afecţiune cauzată de compresia nervului median prin îngroşarea sau inflamarea tendoanelor sau a altor structuri care cauzează îngustarea canalului.

Afecţiunea poate apărea la o singură mână sau poate fi prezentă la ambele mâini în acelaşi timp, manifestându-se ca un sindrom de tunel carpian bilateral.

Ce simte pacientul?

Amorţeli ale mâinilor
Afectează primele 4 degete ale mâinii;
Apar din stadiile incipiente ale bolii şi pot fi tranzitorii;
Predomina pe timpul nopţii sau dimineaţă;
Pot deveni permanente şi supărătoare odată cu agravarea bolii;
Furnicături la nivelul mâinilor
Se resimt în primele 4 degete sau la nivelul încheieturii mâinii;
În stadii incipiente sunt intermitente, dar cu timpul se transforma în durere şi trezesc pacientul din somn;
Durerile nocturne sau din timpul zilei
Reprezintă cel mai deranjant simptom;
Pot apărea şi în degetele mâinii, nu doar la nivelul încheieturii;
Au caracter tranzitoriu în stadiile incipiente sau medii;
Se intensifica odată cu agravarea afecţiunii.
Senzaţia de arsură a mâinii
Se asociază uneori cu simptomele menţionate;
Apare de obicei în zona palmelor;
Slăbiciune musculară şi amiotrofie
Amiotrofia se traduce prin topirea muşchilor şi se instalează în cazurile mai avansate, când impulsul nervos nu mai poate fi condus corect către muşchi şi aceştia încep să se degradeze;
Pierderea îndemânării
Poate fi sesizată în stadii incipiente din cauza amorţelilor sau ca o consecinţă a amiotrofiei;
Pacienţii afirma ca scapă lucruri din mâna sau nu au forţa să ridice anumite obiecte;
Tremurul poate apărea uneori din cauza afecţiunii.

Dacă nu este tratată, boala poate evolua până la afectarea ireversibilă a nervului şi în timp la distrugerea completă a acestuia.

Prin tunelul carpian trec noua tendoane care asigura mişcarea degetelor şi un nerv important al mâinii – nervul median, care asigura sensibilitatea pe fata palmara a degetelor I-IV (degetul mare, arătător, mijlociu şi jumătate din inelar) şi inervează unii muşchi ai mâinii responsabili de mişcări de fineţe şi de precizie.

Creşterea volumului elementelor din tunelul carpian sau îngustarea tunelului din diferite cauze duce la compresia nervului median şi determină apariţia simptomelor tipice de tunel carpian.

Cauze şi factori de risc:

Anatomia canalului carpian – prin existenţa variantelor anatomice, se exercita presiune pe nervul median în canal, ducând la apariţia bolii;
Fiziopatologia – îngustarea canalului prin care trece nervul median determina aport insuficient de sânge la nivelul nervului şi astfel apare ischemia neurală;
Factorii ereditari;
Anumite poziţii ocupaţionale ale mâinii (folosirea excesivă a tastaturii, mişcări repetitive ale mâinii);
Boli sistemice: diabet zaharat, hipotiroidism, poliartrita reumatoida, obezitatea, insuficienţă renală cronică;
Consumul excesiv de alcool şi fumatul;
În sarcina sau după, datorită modificărilor hormonale care duc la acumulări hidrice în exces în ţesuturi;
Alte cauze: traumatisme de mână şi antebraţ, tumori, chişte sinoviale.

Diagnosticul de sindrom de tunel carpian

În vederea stabilirii unui diagnostic concret, consultaţia trebuie să urmeze anumiţi pasi specifici:

Discuţia despre simptome şi istoricul medical;
Examenul clinic al mâinii;
Investigaţiile paraclinice.

Electromiografia (EMG) oferă date complexe despre gradul de afectare a nervului median şi măsoară amplitudinea, latentă şi viteza de conducere nervoasă, oferind un diagnostic precis de neuropatie focală de nerv median, adică sindrom de canal carpian;
Ecografia arata starea anatomică a nervului şi poate evidenţia unele modificări structurale în tunel;
RMN poate fi solicitata suplimentar de către medic;
Analizele de laborator pot fi solicitate în anumite situaţii, pentru a determina dacă există şi alte afecţiuni medicale asociate bolii.

În etapa finală, diagnosticul afecţiunii se poate stabili după rezultatele investigaţiilor sugerate de către medic, examenul clinic şi anamneza. Chirurgul va putea explica diagnosticul şi prognosticul şi va propune tratamentul adecvat.

Tratamentul sindromului de canal carpian

Există diverse abordări în ceea ce priveşte tratamentul acestei afecţiuni, printre care amintim variantele non-chirurgicale, eficiente de regulă în stadiile incipiente ale bolii şi varianta chirurgicală, pentru care se optează în stadiile medii şi avansate, fiind de obicei soluţia care aduce rezultate.

Tratamentul non-chirurgical sau conservator este eficient în stadiile incipiente şi nu elimina compresia, ci doar ameliorează simptomele, frecvent doar temporar. Tratamentul consta în:

Purtarea unor orteze care imobilizează încheietura mâinii în poziţie funcţională;
Kinetoterapia – prin anumite exerciţii se poate ameliora durerea;
Injectarea de substanţe cu rol antiinflamator (corticosteroizi) poate fi o variantă, dar îşi demonstrează lipsa stabilităţii pe termen lung şi apariţia efectelor secundare.

Tratamentul chirurgical elimina compresia nervului median şi simptomele cauzate de aceasta prin îndepărtarea elementului compresiv.

Tratamentul consta în secţiunea structurii fibroase a ligamentului carpian transvers, realizând astfel mărirea calibrului canalului.

Recuperarea şi prognosticul sunt foarte bune dacă operaţia este făcută la timp, dar prognosticul este rezervat în cazul apariţiei modificărilor ireversibile ale nervului.

Recuperarea după intervenţia chirurgicală

Imediat după operaţie veţi primi o listă cu recomandări specifice:

Menţinerea ridicată a membrului operat;
Purtarea unei contenţii elastice;
Mişcarea degetelor începe imediat după intervenţie, cu efort progresiv şi cu reluarea activităţilor obişnuite la 3 săptămâni. Activităţile de forţă se pot efectua abia după 2 luni!
În unele cazuri poate fi necesar un program de recuperare prin exerciţii de fiziokinetoterapie.

Încurajam pacienţii să se informeze corect şi să apeleze la un specialist în chirurgia mâinii pentru a se lămuri referitor la toate aspectele legate de afecţiunea lor.

Sindromul de tunel carpian este o boală cu evoluţie lentă, dar progresivă. Recomandăm ca intervenţia chirurgicală să fie efectuată într-un stadiu incipient, înainte de instalarea leziunilor ireversibile.

Sindromul de canal cubital

Sindromul de canal cubital sau sindromul tunelului cubital este o afecțiune cauzată de compresia nervului ulnar la nivelul cotului, în tunelul cubital.

Nervul ulnar controlează sensibilitatea la nivelul degetului mic și jumătatea inelarului, precum și unele funcții motorii ale mâinii. În stadii foarte avansate, paralizia prin leziunea nervului ulnar determină afectarea severă a mâinii, cu absența sensibilității la nivelul degetelor 4 și 5, atrofii ale spațiilor interosoase ale mâinii – datorită scăderii volumului mușchilor intrinseci – amiotrofie, aceasta conferind mâinii un aspect de “grifă ulnară”.

Ce simte pacientul?

Simptome inițiale:

Amorțeală și furnicături – resimțite mai ales în degetul mic și inelar. Se agravează atunci când cotul este menținut îndoit pentru perioade lungi de timp (de exemplu, în timpul somnului sau vorbitului la telefon).
Durere și senzație de arsură în zona cotului, care poate iradia spre antebraț și mână;
Senzația de slăbiciune la prinderea obiectelor.

Simptome avansate:

Dificultăți în mișcarea degetelor și scăderea preciziei mișcărilor fine;
Slăbiciune musculară progresivă în mâna afectată;
Atrofia musculaturii de la baza degetului mic (mână în „gheară” în cazurile severe).

Cauze și factori de risc

Cauze principale:

Presiune prelungită asupra nervului ulnar – sprijinirea cotului pe suprafețe dure pentru perioade lungi de timp;
Îndoire repetată a cotului – muncă manuală repetitivă, sporturi sau utilizarea excesivă a mâinii;
Traumatisme la cot – fracturi, luxații sau lovituri care pot duce la îngustarea tunelului cubital;
Inflamație sau îngroșarea țesuturilor care înconjoară nervul.

Factori de risc:

Activități care solicită cotul (ex: lucrători de birou, sportivi, muzicieni);
Artrita sau alte afecțiuni inflamatorii care afectează articulația cotului;
Obezitatea care poate crește presiunea asupra nervului;
Diabetul care afectează funcția nervilor și crește riscul neuropatiei.

Diagnosticul de sindrom de canal cubital

Diagnosticul este realizat prin:

Istoricul medical – în timpul consultației veți fi întrebaţi despre simptome, debutul lor, evoluția în timp, impactul asupra activităților cotidiene și profesionale. O descriere precisă a acuzelor ajută la stabilirea diagnosticului;
Examenul clinic al mâinii – obiectivează relatările pacientului. Există teste specifice de evaluare a funcției nervului ulnar – testul Froment;
Examinările paraclinice (suplimentare) care pot fi necesare pentru precizarea diagnosticului și prognosticului includ studii electrofiziologice și imagistice (ecografie):
Electromiografia (EMG) – oferă date complexe despre gradul de afectare al nervului ulnar, măsurând amplitudinea, latența și viteza de conducere nervoasă (VCN);
Ecografia – arată starea anatomică a nervului și poate evidenția unele modificări structurale în tunel (cauze ale compresiunii).

După culegerea acestor informații, se pune diagnosticul și prognosticul și se propune tratamentul adecvat, astfel specialistul în chirurgia mâinii din cadrul Clinicii Dr. Iosif este cel care va stabili diagnosticul final, pe baza examenului clinic și a explorărilor paraclinice.

Tratamentul sindromului de tunel cubital

Tratamentul depinde de severitatea simptomelor și poate include metode conservatoare sau intervenții chirurgicale.

Tratamentul non-chirurgical sau conservator consta în:

Modificarea activităților – evitarea sprijinirii cotului pe suprafețe dure, evitarea mișcărilor repetitive care implică îndoirea cotului;
Purtarea unei orteze (mai ales noaptea) – menține cotul într-o poziție neutră pentru a preveni compresia nervului;
Medicamente antiinflamatoare nesteroidiene (AINS): Ibuprofen, Naproxen – reduc inflamația și durerea;
Fizioterapie și exerciții pentru întărirea mușchilor mâinii.

Tratamentul chirurgical (dacă simptomele persistă sau se agravează)

Decompresia tunelului cubital – se lărgește tunelul cubital pentru a reduce presiunea asupra nervului;
Transpoziția anterioară a nervului ulnar într-o poziție mai puțin vulnerabilă;
Epicondilectomie medială – îndepărtarea unei mici porțiuni de os pentru a elibera presiunea.

Complicații posibile

Dacă nu este tratat, sindromul tunelului cubital poate duce la:

Slăbiciune permanentă în degetele și mâna afectată;
Atrofia mușchilor mâinii, ceea ce afectează funcționalitatea;
Dificultăți în realizarea mișcărilor fine, precum prinderea obiectelor mici;
Durere cronică și afectarea calității vieții.

Prevenirea sindromului de tunel cubital

Evitarea presiunii pe cot – folosirea unei perne moi sau evitarea sprijinirii cotului pe suprafețe dure;
Exerciții pentru menținerea flexibilității și forței musculare;
Menținerea unei posturi corecte la birou și în activitățile zilnice.
Evitarea îndoirii prelungite a cotului (ex: ajustarea poziției în timpul somnului).

Prognosticul sindromului de tunel cubital

Cazurile ușoare pot fi gestionate eficient cu modificări ale stilului de viață și tratament conservator;
Cazurile severe pot necesita intervenție chirurgicală, dar majoritatea pacienților se recuperează complet cu tratamentul adecvat.

Sindromul de canal Guyon

Sindromul de canal Guyon este o afecțiune cauzată de compresia nervului ulnar la nivelul încheieturii mâinii, în zona cunoscută sub numele de canal Guyon. Acest canal este un tunel mic format de oasele și ligamentele mâinii, prin care trec nervul ulnar și artera ulnară.

Nervul ulnar este responsabil de controlul unor mușchi ai mâinii și de sensibilitatea în degetul inelar și degetul mic. Dacă acest nerv este comprimat sau prins în canalul Guyon, apar simptome precum amorțeala, furnicăturile și slăbiciunea mâinii.

Ce simte pacientul?

Simptomele pot varia de la ușoare la severe și depind de gradul de compresie a nervului.

Simptome comune:

Amorțeală și furnicături în degetul IV și V;
Durere în palmă, care poate iradia către antebraț;
Slăbiciune în mână, dificultate în prinderea și manipularea obiectelor;
Senzația de „mână obosită” după activități repetitive.

Simptome severe (cazuri avansate):

Pierderea sensibilității la degetul mic și inelar;
Atrofie musculară (subțierea mușchilor palmei);
Mână „în gheară” (degetele inelar și mic se îndoaie necontrolat).

Important! Simptomele pot fi asemănătoare cu cele ale sindromului de tunel carpian, dar în acest caz, degetul mare, arătător și mijlociu nu sunt afectate!

Cauze și factori de risc

Sindromul canalului Guyon apare din cauza presiunii exercitate asupra nervului ulnar la încheietura mâinii.

Cauze principale:

Presiune prelungită pe încheietură – de exemplu, sprijinirea palmelor pe o suprafață dură pentru o perioadă lungă (cum fac bicicliștii pe ghidon);
Mișcări repetitive ale mâinii – de exemplu la mecanici, muncitori manuali, sportivi (gimnaști, halterofili).
Traumatisme la încheietură – fracturi, luxații, entorse, lovituri.
Inflamații sau umflături – artrită, chisturi sinoviale, tumori;
Diabet sau alte boli neurologice – afectează nervii periferici și îi fac mai sensibili la compresie.

Factori de risc:

Persoanele care folosesc mâna în mod repetitiv în activități profesionale sau sportive;
Persoanele care au avut traumatisme la încheietura mâinii;
Obezitatea și afecțiunile metabolice (diabet, hipotiroidism).

Diagnosticul de sindrom de canal Guyon

Pentru a diagnostica această afecțiune, medicul specialist din cadrul Clinicii Dr. Iosif va face mai multe teste:

Examinare clinică: Testul Tinel – medicul bate ușor în zona canalului Guyon; dacă apar furnicături sau durere, înseamnă că nervul ulnar este comprimat;
Evaluarea forței musculare – testarea prinderii și mișcărilor degetelor;
Investigații imagistice:

Radiografia – poate arăta fracturi sau excrescențe osoase;

Ecografia – evidențiază inflamația sau chisturile care comprimă nervul;

RMN (Rezonanță Magnetică Nucleară) – pentru cazurile mai complexe;

Electromiografia (EMG) și studiile de conducere nervoasă – analizează cât de bine funcționează nervul ulnar și dacă există blocaje în semnalul nervos.

Tratamentul sindromului de canal Guyon

Tratamentul non-chirurgical sau conservator – pentru cazurile ușoare și moderate, consta în:

Evitarea activităților care agravează simptomele – dacă problema provine din sprijinirea palmei pe o suprafață dură (ex: tastatură, ghidon), schimbarea poziției ajută la reducerea presiunii pe nerv;
Purtarea unei orteze – menține mâna într-o poziție care reduce presiunea asupra nervului;
Medicamente antiinflamatoare (AINS) – Ibuprofen, Diclofenac pentru reducerea inflamației și durerii;
Fizioterapie și exerciții pentru întărirea mâinii – ajută la refacerea funcției nervului;
Infiltrații cu corticosteroizi – reduc inflamația și ameliorează simptomele.

Tratamentul chirurgical

Dacă tratamentul conservator nu funcționează şi simptomele persistă mai mult de 3-6 luni sau dacă apar slăbiciune severă și atrofie musculară, este necesară o operație minim invazivă, numită decompresie a canalului Guyon.

Chirurgul face o mică incizie la nivelul încheieturii și înlătură presiunea de pe nervul ulnar, fie prin secționarea ligamentelor, fie prin îndepărtarea unor structuri anormale (chisturi, tumori).

Recuperarea completă durează 4-6 săptămâni, timp în care este recomandată fizioterapia. După operație, majoritatea pacienților observă îmbunătățiri semnificative ale simptomelor.

Complicații posibile

Dacă nu este tratat la timp, sindromul canalului Guyon poate duce la:

Slăbiciune severă a mâinii, dificultăți în folosirea obiectelor mici;
Atrofia mușchilor palmei, ducând la deformarea mâinii („mână în gheară”);
Durere cronică și pierderea sensibilității în degetele afectate.

Prevenirea sindromului de canal Guyon

Evitaţi presiunea prelungită pe încheietură – folosiţi suporturi pentru mâini la tastatură, evitaţi sprijinirea palmelor pe suprafețe dure;
Faceţi pauze regulate dacă lucraţi mult cu mâinile;
Întăriţi mușchii mâinii prin exerciții regulate;
Purtaţi mănuși speciale dacă practicaţi ciclism sau alte sporturi care implică folosirea intensă a mâinilor.

Prognosticul sindromului de canal Guyon

Cu tratamentul adecvat, majoritatea pacienților se recuperează complet.

În cazurile severe, operația oferă rezultate bune, mai ales dacă nervul nu a fost afectat pe termen lung.

Arsuri

Tratamentul arsurilor/sechelelor post arsuri

Arsurile

Arsurile sunt leziuni ale tegumentului produse adesea în urma unor accidente casnice, prin expunerea la surse externe de căldură care ridica temperatura pielii şi determină modificări ale ţesuturilor.

Arsurile majore necesita tratament medical de urgenţă, în timp ce arsurile minore pot fi de obicei tratate acasă, eventual sub supravegherea unui cadru medical sau în cabinetul medicului de familie.

În funcţie de mecanismul de producere, acestea se împart în:

Arsuri solare
Arsuri termice: lichid fierbinte/aburi, alimente fierbinţi, contact cu obiecte încinse sau flacăra/explozie;
Arsuri chimice: acizi, baze, saruri;
Arsuri electrice: prin flama electrică sau electrocutie;
Arsuri prin iradiere: radioterapie.

Leziunea locală în arsuri

Arsurile de gradul 1 sunt leziuni superficiale, limitate la învelişul extern al pielii (epiderm) care nu necesită îngrijiri speciale şi se pot trata la domiciliu.

Elemente caracteristice: pielea se înroşeşte, este însoţită de durere şi o uşoară tumefiere a zonei, apare senzaţia de usturime şi căldura locală. Pielea este uscată şi se descuamează progresiv, iar leziunea de arsură se vindeca spontan în câteva zile, fără să lase cicatrici.

Arsurile de gradul 2 se împart în două tipuri:

Arsuri grad ÎI A care sunt parţial superficiale, adică afectează epidermul în totalitate şi parţial dermul

Elemente caracteristice: apar flictene (băşici) cu conţinut clar, care se pot sparge spontan şi sub acestea se observa derm de culoare roz, intens dureros, însoţit de edem perilezional şi exudat abundent. Vindecarea este spontană în 7-14 zile, fără cicatrici persistente.

Arsuri grad ÎI B care sunt parţial profunde, adică afectează epidermul în totalitate şi dermul până în profunzime

Elemente caracteristice: apar flictene (băşini) cu conţinut sanguinolent, dermul este de culoare roşie, cu inflamaţie locală intensă, edem perilezional important, exudat moderat, durere intensă ce alternează cu zone de analgezie (terminaţiile nervoase din derm pot fi distruse). Vindecarea spontană este posibilă în 14-21 zile, dar rămân cicatrici hipo sau hiperpigmentare.

Arsurile de gradul 2 necesita evaluarea rapidă şi corectă a unui medic specialist în chirurgie plastică şi tratament local adecvat urmat de recomandări stricte şi clare, pentru a evita complicaţii precum infectarea leziunii de arsură sau aprofundarea acesteia.

Un tratament instituit precoce are caracter reversibil, cu minim de sechele estetice şi funcţionale.

Arsurile de gradul 3 sunt leziuni profunde, care afectează toate straturile pielii şi ţesutul subcutanat.

Elemente caracteristice: suprafaţa afectată pare uscată, poate fi de culoare albă, maro sau carbonizata, cu edem perilezional important, exudat în cantitate redusă, durere minimă sau absenta din cauza lezării terminaţiilor nervoase.

Nu exista şanse de vindecare spontană, iar tratamentul este strict chirurgical de excizie-grefare, procedura prin care ţesutul afectat este îndepărtat chirurgical, iar defectul restant este acoperit cu o grefă de piele recoltată din altă parte a corpului, cu scopul de a ajuta vindecarea.

Tratamentul local în arsuri

Vaccin antitetanos (ATPA);
Toaleta plăgii cu soluţii antiseptice neiritante (cloramina, ser fiziologic, săpun cu clorhexidina);
Decaparea şi evacuarea flictenelor mari;
Pansament gras (tulle gras) cu topice antiseptice (bactigras, atrauman);
Creme specifice leziunilor de arsură;
Acoperirea cu comprese sterile şi fasa de tifon până la vindecare;
Contenţie elastică (fasa elastică) la nevoie;
Tratament antialgic şi antiinflamator;
Antibioterapie în cazul arsurilor cu semne de infecţie (secreţii purulente, roşeaţa şi edem marcate).

Recomandări

Leziunea de arsură se va trata cu crema corespunzătoare şi se va acoperi cu pansament steril până la vindecare completă;
Pansamentul se schimba la 2-3 zile sau mai des dacă se umezeşte sau se murdăreşte;
Membrul afectat se menţine elevat pentru a împiedica apariţia edemului local care va îngreuna vindecarea sau pentru a evita aprofundarea plăgii;
Dacă arsurile sunt localizate la nivelul zonelor funcţionale (mâini, picioare), se imobilizează pentru prevenirea cicatrizării vicioase cu disfuncţii;
Se evita expunerea la soare pe o perioadă de 6 luni-1 an, se acoperă zona şi se aplică crema cu FPS 50+;
Îngrijirea cicatricilor post arsura se face cu creme hidratante şi emoliente, plasturi siliconici, laserterapie, presoterapie (manşoane compresive), kinetoterapie;
Evaluare periodică la medicul dermatolog sau plastician.

Chirurgia capului şi gâtului (plastica/estetică)

Reconstrucţie lob auricular despicat;
Reconstrucţie defect ureche;
Reconstrucţie defect buze.

Lobul urechii despicat

De ce apare lobul urechii despicat?

Lobul urechii despicat survine cel mai des accidental, adică traumatic, prin smulgerea sau agăţarea cerceilor, dar şi prin purtarea îndelungată a unor cercei foarte grei, care suprasolicita urechea.

Despicătura pe lobul urechii creează un prejudiciu estetic şi face imposibilă purtarea cerceilor.

Tipuri de despicătura a lobului urechii:

Purtarea cerceilor foarte grei timp îndelungat duce la lărgirea orificiului din lobul urechii şi astfel se produce o despicătură parţială.

Ulterior, dacă se continua purtarea cerceilor grei, despicătura se măreşte până se transforma în despicătura completă.

Lobul urechii despicat în acut nu doare, pacientul resimţind doar o sângerare.

Tratamentul lobului despicat

Tratamentul chirurgical consta în micşorarea găurii pentru cercei, iar în cazul despicăturii complete, o reconstrucţie integrală a lobului urechii.

În cazul unui traumatism acut, este de preferat să fie tratat imediat, ca orice rană. Se dezinfectează plaga, se opreşte sângerarea şi se poate reface lobul urechii, cu păstrarea sau anularea găurii pentru cercel.

Dacă a trecut mai mult timp de la accident şi rana s-a vindecat singură, se poate remodela lobul urechii, cu păstrarea sau anularea găurii pentru cercel.

După operaţie este necesară o perioadă de vindecare de 3-4 săptămâni, după care se poate relua purtarea cerceilor.

Reconstrucţia urechii după defecte dobândite

Urechea externă (pavilionul auricular) este alcătuită din piele şi cartilaj şi reprezintă un segment important în estetică şi armonia capului.

Defectele urechii pot fi congenitale sau dobândite – după traumatisme arsuri, excizia unor tumori.

Prin poziţia ei, urechea poate suferi adesea traumatisme. Ea este expusă direct la radiaţiile solare, fapt ce predispune la apariţia cancerului de piele la acest nivel.

Reconstrucţia totală sau parţială a pavilionului auricular poate presupune proceduri complexe, dar este importantă pentru reintegrarea psihosocială a pacientului.

De preferat se poate efectua imediat după apariţia defectului, dar exista posibilitatea reconstrucţiei secundare, la distanţa de momentul traumatismului.

Cel mai frecvent traumatism auricular este contuzia forte, în urma căreia apare hematomul, caz în care tratamentul trebuie aplicat de urgenţă şi constă în incizie şi drenaj.

Plăgile superficiale au o evoluţie favorabilă dacă sunt tratate corespunzător şi la timp, iar vascularizaţia bogată permite o vindecare rapidă, cu cicatrici minime.

În cazul plăgilor muşcate de om sau de animal se acordă o atenţie deosebite din cauza riscului mare de infecţie şi de distrugere a cartilajului.

Urechea este frecvent afectată şi de arsuri, din cauza poziţiei sale expuse. Arsurile profunde pot deforma permanent pavilionul auricular şi sunt frecvent însoţite de infecţia cartilajului (condrita).

Defectele propriu-zise (lipsa de substanţă) pot apărea după traumatisme sau după excizia unor tumori benigne sau maligne.

Defectele mici, sub 1 cm, pot fi adesea rezolvate prin sutura directă.

Defectele majore sunt greu de reconstruit şi necesită abilităţi şi tehnici complexe de chirurgie plastică reconstructivă.

Leziunile buzei şi ale cavităţii bucale

Ce sunt leziunile buzei?

Leziunile buzei sunt răni care apar în interiorul sau în exteriorul buzei, în urma unor traumatisme, căderi sau loviri şi pot include vânătăi, tăieturi sau alte tipuri de leziuni.

Buzele au o vascularizaţie bogată şi astfel, în cazul unei răni deschise, este posibil să apară o sângerare abundenta la acest nivel. Cu toate acestea, buzele se vindecă de obicei rapid şi de multe ori nu este nevoie de sutură.

Tipuri de leziuni

Leziunile la nivelul limbii sau în interiorul obrajilor sunt printre cele mai frecvente şi apar adesea în urma muşcăturilor accidentale în timpul mesei. De obicei, muşcăturile de limba nu necesită sutura, iar tăieturile se vindeca rapid.

Leziunile și vânătăile de pe buza superioară sunt rezultatul căderilor. Frenul reprezintă țesutul care conectează buza superioară la gingie. Ruperea frenului superior este o problemă destul de frecventă şi de obicei, acesta se vindecă fără a fi necesare şuturi. Cu toate acestea, exista riscul să sângereze din nou, de fiecare dată când pacientul trage buza pentru a o inspecta.

Tăieturile sau leziunile la buza inferioară apar în special în timpul unei căderi sau în urma unui impact, când buza este prinsă între dinții superiori și cei inferiori. Aceste tăieturi sunt adesea superficiale și nu pătrund adânc în țesuturile buzei inferioare.

Arsurile în gură pot apărea din cauza consumului de alimente sau de lichide fierbinți și pot declanșa durere, edem și apariția de vezicule. Dacă arsura este gravă sau nu se ameliorează în decurs de câteva zile, este indicată consultarea unui medic.

Cauze și factori de risc

Leziunile buzei și ale cavității bucale pot apărea din mai multe motive. Acestea includ practicarea sporturilor, care pot duce la răni minore; consumul de alimente sau de lichide fierbinți poate provoca arsuri în gură; căderile sau loviturile pot provoca diverse leziuni, cum ar fi tăieturi sau contuzii, în diferite părți ale cavității bucale.

Când pielea este rănită și expusă, există riscul de a se dezvolta infecții. Virusurile și bacteriile pot pătrunde în țesuturi și în sânge, cauzând complicații infecţioase sau iritații suplimentare. De asemenea, o tăietură pe buze, în special în zona unde buzele se întâlnesc, poate schimba aspectul exterior al gurii. În cazul unei tăieturi mai mari sau neregulate, medicul poate recomanda aplicarea de şuturi, pentru a asigura o vindecare uniformă.

Semne și simptome de leziuni ale buzei și ale gurii

Leziunile gurii pot fi însoțite de simptome precum sângerare, durere, inflamație, febră, durere dentară. Când țesuturile orale sunt rănite, ele pot de asemenea să se umfle. Atunci când o persoană suferă o tăietură pe buze sau pe altă parte a gurii, umflarea poate apărea din cauza sângerării.

Leziunile în gură pot fi predispuse la infectare, iar semnele pot include umflarea, formarea de puroi și febră.

Diagnosticul leziunilor buzei și ale cavității bucale

Diagnosticarea unei leziuni a cavității bucale implică un examen fizic obiectiv al zonei afectate. Medicul va examina cu atenție regiunea respectivă, inclusiv buzele, gingiile, limba, obrajii și partea superioară a gurii, în căutarea semnelor de leziuni, precum tăieturi, umflături sau ulcerații. În plus, acesta va întreba pacientul despre traumatisme recente și alte probleme medicale, care ar putea fi relevante pentru stabilirea diagnosticului.

Tratamentul pentru leziunile buzei şi ale cavităţii bucale

De cele mai multe ori, leziunile minore la buză și în gură pot fi tratate acasă. Pentru o leziune la buză, fie că este vorba de o vânătaie sau de o tăietură, pot fi utilizate medicamente antiinflamatorii și comprese reci. Cu toate acestea, o tăietură mai mare sau mai adâncă poate necesita îngrijire medicală, inclusiv şuturi pentru închiderea rănii.